Studiul analizează schimbările în structura religioasă a României pe baza datelor din patru recensăminte post-comuniste (1992, 2002, 2011, 2021). Analiza evidențiază că, deși compoziția confesională a țării a rămas în mare parte stabilă, scăderea populației și modificările în ponderile anumitor denominațiuni indică tendințe emergente. Acestea includ expansiunea extinderea comunităților neo-protestante, în special al mișcării penticostale, și creșterea numărului de persoane fără afiliere religioasă. Printre comunitățile rome, s-a observat o trecere semnificativă către micile biserici evanghelice. Studiul contextualizează aceste schimbări în cadrul unor dinamici demografice, sociale și culturale mai largi.
Introducere
Prăbușirea regimului socialist în 1989 a adus nu doar necesitatea unei transformări radicale a sistemului politic și economic, ci a generat și multe întrebări privind situația religioasă a țării. După cinci decenii de persecuție religioasă și politici oficiale atee, cum va arăta religiozitatea populației? După o jumătate de secol de izolare față de procesele religioase globale, ce impact vor avea noile curente asupra societății românești? La sosirea misionarilor într-o Românie recent eliberată de comunism, liderii bisericilor se temeau de o "invazie a sectelor" (Gheorghe, 2008). Incertitudinea era amplificată și de faptul că, timp de 50 de ani, recensămintele nu au colectat date despre apartenența religioasă, iar cercetarea fenomenului religios era puternic restricționată. Incertitudinea a fost sporită și de faptul că, sub auspiciile politicii ateiste, timp de cinci decenii nu s-a întrebat despre apartenența religioasă în cadrul recensămintelor, iar cercetarea situației religioase și a religiozității era interzisă. Pe lângă tactica „neinformării” și a „dezinformării”, despre numărul credincioșilor fiecărei confesiuni, o imagine relativ exactă o aveau în mare parte doar preoții bisericilor respective. Despre structura confesională a întregii populații a țării și despre posibilele efecte ale politicii religioase socialiste, o imagine mai cuprinzătoare putea exista doar in cadrul Secretriatului de Stat pentru Culte, aflat sub controlul Partidului Comunist (Cuciuc, 1992).
În anul care a precedat primul recensământ postcomunist, s-a conturat deja că în straturile mai profunde ale societății religia a supraviețuit mult mai bine decât crezuseră majoritatea oamenilor. Iar rezultatele primului recensământ au demonstrat acest lucru. Recensământul din 1991 a arătat că numărul persoanelor care se declarau fără religie sau atee era neglijabil, cu mai puțin de 35 000 de persoane încadrate în aceste categorii, ceea ce înseamnă că doar 0,2% din populația țării se distanțase complet de religia ca urmare a cinci decenii de propagandă ateistă. Acest prim rezultat al recensământului a fost atribuit de mulți analiști renașterii religioase bruște care a urmat colapsul comunismului (Cuciuc, 1992), dar proporția ateilor și a celor fără religie nu a crescut în deceniul următor, și creșterea acestor categorii nu a fost semnificativă nici până astăzi. Temerile privind concurența din partea religiilor noi s-au dovedit, de asemenea, nefondate, compoziția confesională a populației țării prezentând un grad ridicat de stabilitate pe termen lung (Gheorghe, 2016), cel puțin cu puține schimbări în proporțiile relative ale membrilor bisericilor. Cu toate acestea, această stabilitate a structurii confesionale a țării nu înseamnă că peisajul religios românesc a rămas neschimbat. Pe fondul unei stabilități relative, au existat și există în continuare schimbări clare în peisajul religios, în conformitate cu procesele demografice, economice și de globalizare. În studiul nostru, încercăm să surprindem aceste evoluții folosind datele celor patru recensăminte efectuate în perioada postcomunistă.
Evoluția numărului de membri ai confesiunilor religioase din România între 1992 și 2021
Apariția bisericilor aflate pe teritoriul României actuale se întinde pe diferite perioade istorice. Peisajul religios dominat de ortodocși, romano-catolici și musulmanii din Dobrogea a fost pentru prima dată transformat în secolele 16–17 de bisericile protestante apărute ca rezultat al reformei. De la sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul secolului XX, valurile misionare ale bisericilor neoprotestante de origine evanghelică de nord-americană au continuat să modeleze imaginea generală, iar în anii 1930 au apărut mai multe direcții ale mișcării penticostale (Dobrincu, 2007). Noile mișcări religioase apărute în țările occidentale în a doua jumătate a secolului XX au ajuns în țară doar în deceniile postcomuniste. O altă sursă a schimbării mozaicului religios, independentă de valurile sus menționate, o constituie migrarea diferitelor grupuri etnice, precum evrei, armeni, lipoveni etc., care au adus cu ei religiile specifice culturilor lor. Deși nu putem detalia aici istoria statutului legal al acestor entități religioase, este important pentru analiza noastră să subliniem că problema recunoașterii legale este strâns legată de colectarea datelor în cadrul recensămintelor. Recensământul este, de fapt, un act administrativ, în cadrul căruia sunt numărați, de obicei, doar cei care aparțin bisericilor recunoscute de stat.
În cadrul recensământului din 1992, au fost înregistrați membrii a cincisprezece biserici. Pe lângă bisericile ortodoxă, romano-catolică, greco-catolică și musulmană, în ghidul de completare destinat agenților recensământului au fost incluse patru biserici protestante mai vechi: reformați, unitarieni, luterani augustani și biserica presbiteriană-sinodală, cunoscută și sub denumirea de biserică evanghelică-luterană. Pe lângă acestea, au apărut și patru biserici neoprotestante, cea baptistă, penticostală, adventistă și creștină după evanghelie. Ca religii asociate diferitelor minorități etnice, au fost incluse religia ortodoxă de rit vechi a lipovenilor, religia iudaică și religia armeană, iar pe locul cincisprezece a listei s-a regăsit și biserica ortodoxă de stil vechi, separată de Biserica Ortodoxă în 1924. Persoanele care aparțineau altor religii/biserici față de cele enumerate au fost incluse în categoria „alte religii”. Pe lângă aceste 16 opțiuni, persoanele care se declarau atei, fără religie sau care nu își exprimau identitatea religioasă au fost incluse în categoriile respective (IPUMS, 1991).
În cadrul recensămintelor următoare, lista confesiunilor s-a extins treptat. În recensământul din 2002, aceasta s-a extins prin includerea Bisericii Evanghelice Române, iar în 2011 au fost adăugați Martorii lui Iehova și Episcopia Ortodoxă Sârbească. Pe de altă parte, Biserica Ortodoxă de Stil Vechi, care nu a obținut recunoașterea de stat, a fost exclusă de pe listă începând cu recensământul din 2002, iar de atunci nu există date noi despre adepții acesteia. În urma acestor modificări, în 2011 și 2021 au fost înregistrate datele adepților a 18 confesiuni, corespunzând numărului de biserici recunoscute de stat în această perioadă. Rezultatele acestor ultime două recensăminte au fost influențate și de schimbările survenite în metodologia de colectare a datelor: începând cu 2011, au fost incluse în categoria celor recenzați și persoanele care nu au fost găsite acasă de către recenzori, dar care au apărut în evidențele anumitor instituții publice, semn că în anul precedent au fost în contact cu aceste instituții, adică nu erau emigranți definitivi. În 2011, aproximativ 1 milion de persoane au fost incluse pe această bază în categoria celor recenzați, apartenența lor confesională fiind necunoscută. În cadrul recensământului din 2021 a fost aplicată o nouă inovație metodologică: posibilitatea completării online a formularului, opțiune de care a profitat o parte semnificativă a populației. Noua metodă a avut însă și o latură negativă: în cadrul completării online, răspunsul la întrebarea privind identitatea confesională nu a fost obligatoriu, motiv pentru care aproximativ 1,5 milioane de persoane nu au completat aceste date. Pe de altă parte, și în acest an au fost incluse din registrele oficiale ca recenzați încă aproximativ 1 milion de persoane. Astfel, în total, din populația totală recenzată, 2,65 milioane de persoane aveau necunoscută apartenența confesională.
Aceste persoane cu apartenență confesională necunoscută din motive metodologice au fost incluse în aceeași categorie cu cei care au ales în mod deliberat să nu își declare religia. Drept urmare, începând cu 2011, nu mai cunoaștem numărul celor care au refuzat în mod intenționat să își declare afilierea confesională. Comparativ cu aceste schimbări metodologice, o altă inovație din 2021 poate părea minoră, dar este totuși importantă pentru subiectul nostru: introducerea categoriei agnosticilor alături de atei. În tabelul de mai jos, persoanele care s-au declarat atei și agnostici în 2021 sunt prezentate împreună, însă numărul total de 82.714 persoane este format din 57.229 atei și 25.485 agnostici.
Dinamica apartenenței confesionale de-a lungul celor trei decenii
Numărul mare de persoane cu apartenență confesională necunoscută, rezultat din inovațiile metodologice introduse la ultimele două recensăminte, îngreunează interpretarea datelor și afectează fiabilitatea tendințelor pe termen lung care pot fi deduse din acestea. Numeroase studii reprezentative privind religiozitatea indică în mod consecvent că apartenența confesională rămâne generalizată în România, ceea ce sugerează că persoanele înregistrate ca având confesiune necunoscută la recensămintele din 2011 și 2021, de fapt, aparțin unei biserici. Prin urmare, cifrele prezentate în tabelul de mai sus nu sunt adecvate pentru a reflecta în mod exact evoluția numerică a membrilor diferitelor biserici pe parcursul celor trei decenii analizate.
În același timp, nu avem motive să presupunem că distribuția confesională a persoanelor recenzate pe baza registrelor de stat diferă în mod sistematic de structura confesională a populației. De asemenea, nu considerăm justificată ipoteza conform căreia necompletarea întrebării privind apartenența religioasă ar fi fost influențată de caracteristici confesionale sau că persoane de confesiuni diferite ar fi evitat în mod disproporționat să răspundă la această întrebare în chestionarul online. Pornind de la aceste considerații, estimăm că persoanele cu apartenență confesională necunoscută sunt distribuite proporțional între diferitele confesiuni din țară. Pentru a ne apropia cât mai mult de realitate, redistribuim aceste cazuri necunoscute în mod proporțional între biserici. În tabelul 2 de mai jos sunt prezentate datele corectate în acest mod. În continuare, vom lucra cu aceste date corectate, care, în esență, sunt valori estimate.
Dacă analizăm schimbările în numărul adepților confesiunilor pe parcursul recensămintelor, observăm că, în cele trei decenii examinate, numărul adepților tuturor bisericilor a scăzut semnificativ, cu excepția Bisericii Penticostale. Principalul motiv al acestui declin continuu, aproximativ liniar, este unul dintre cele mai importante procese demografice din această perioadă în România: scăderea generală a populației. Așa cum se poate observa în ultima linie a Tabelului 1, în cele trei decenii analizate, populația țării a scăzut cu 3,75 milioane de persoane, ajungând în 2021 la 83,5% din nivelul anului 1992. Această scădere generală a populației se reflectă și în diminuarea numărului de adepți ai diferitelor confesiuni, însă, așa cum se poate vedea în cele trei grafice următoare, dinamica acestui proces diferă considerabil între confesiuni. Cauzele acestor diferențe sunt, cel mai probabil, doi factori suplimentari: structura demografică specifică fiecărei confesiuni, care poate diferi de cea a populației generale, și amploarea activităților misionare (de recrutare de noi membri) desfășurate de fiecare biserică.
În primul grafic, am ilustrat schimbările în numărul adepților confesiunilor cu o tradiție mai îndelungată, denumite și biserici „istorice”, raportate la recensământul din 1992. După cum se poate observa, numărul adepților acestor biserici a scăzut constant pe parcursul perioadei analizate, iar în toate cazurile declinul a fost ușor mai accentuat decât scăderea totală a populației țării. Scăderea populației ortodoxe în 2002 a fost încă similară cu cea a populației generale, însă ulterior a devenit ceva mai pronunțată. Fiind vorba despre confesiunea care reprezintă majoritatea covârșitoare a populației României, această diferență nu poate fi explicată printr-un fenomen de emigrare mai ridicat decât media națională și nici prin structura de vârstă. Cauza trebuie căutată, parțial, în creșterea numărului de adepți ai altor confesiuni, adică în convertirea ortodocșilor la alte confesiuni, dar și în creșterea numărului de atei și persoane fără apartenență religioasă.
În cazul bisericilor reformate, romano-catolice și unitariene, cu majoritate maghiară, declinul mai accentuat în comparație cu populația generală s-a produs în primul deceniu după 1989. Pe lângă structura demografică mai îmbătrânită, în această perioadă rata de emigrare a maghiarilor a fost peste media națională. Ulterior, ritmul scăderii s-a stabilizat și a devenit similar cu cel al populației totale. Dacă populația ortodoxă actuală reprezintă 82% din cea de după căderea comunismului, numărul adepților celor trei biserici cu adepți preponderent maghiari s-a redus la 72–74% din nivelul inițial.
Situația populației greco-catolice este una excepțională. După ce această biserică a fost desființată în 1948 și reînființată în 1990, doar o fracțiune dintre foștii săi adepți au revenit la cult. Această populație revenită era mai îmbătrânită comparativ cu media națională, ceea ce a condus ulterior la un declin mai accentuat. Populația greco-catolică, care după căderea regimului comunist număra 223.327 de persoane, s-a redus în prezent la 60% din acest număr, ajungând la 134.176 de persoane.
În al doilea grafic sunt prezentate schimbările în numărul de membri ai bisericilor neoprotestante și ai bisericii luterane. Cum se poate observa, comparativ cu cele ale bisericilor istorice, populațiile acestora au urmat o dinamică diferită. Bisericile baptiste, adventiste și evanghelice-luterane au înregistrat o creștere semnificativă, între 15-30%, în primul deceniu. Ulterior, numărul lor a început să scadă, dar, în cazul baptiștilor și al evanghelicilor-lutherani, acest lucru a dus la o valoare care reprezenta aproximativ 110% din numărul lor din 1992, iar în cazul adventiștilor, scăderea s-a apropiat de valoarea inițială. Biserica Penticostală a urmat o traiectorie excepțională în acest sens, numărul membrilor săi crescând de 1,5 ori în primul deceniu post-comunist și continuând să crească, ajungând în 2021 la mai mult de dublul numărului din 1992, adică 213% din acesta. În ceea ce privește Biserica Creștină după Evanghelie, evoluția numărului de membri a fost și ea specifică: imediat după revoluția din 1989, a avut loc o scădere bruscă a numărului de membri, iar ulterior, în timp ce scăderea populației țării s-a accelerat, numărul membrilor acestei biserici a rămas aproape constant.
În primul deceniu post-comunist, se pare că, în loc de invazia sectelor, bisericile mici deja prezente de decenii au fost cele capabile să atragă noi adepți. Despre cauzele succesului lor au fost realizate puține analize, dar principalul motiv este probabil legat de activitățile misionare ale acestor biserici și de impactul crizei sociale și economice generale ce a urmat după destrămarea societății socialiste. Cel puțin această explicație este susținută de un studiu de caz despre o comunitate adventistă, care evidențiază coincidența valurilor de convertire cu marile crize sociale, inclusiv în perioada imediat următoare căderii comunismului (Kiss, 2020). Declinele lor după primul deceniu post-decembrist sunt în parte datorate ameliorării situației de criză și, în parte, implicării mai accentuate a membrilor bisericilor neoprotestante în migrația internațională (Bunduc et al., 2014)
Un alt motiv al creșterii bisericilor în cauză este deschiderea lor de succes către populația romă. Așa cum se poate observa în figura 3, procentul de romi printre credincioșii adventiști, baptiști și creștini după evanghelie este de trei ori mai mare decât ponderea lor națională, fiind în jur de zece procente în toate cele trei cazuri. Aderarea romilor la bisericile evanghelice, deși la prima vedere ar putea părea o convertire a credincioșilor altor biserici, credem că trebuie interpretată altfel. După cum este bine cunoscut și cum au arătat mai multe analize, comunitățile rome au fost integrate în mică măsură de către bisericile istorice, iar calitatea lor de membri era în majoritatea cazurilor doar una nominală (Pozsony, 1993; Kotics, 1999). Astfel, în multe cazuri, în loc de convertire, ceea ce ar presupune trecerea de la o biserică la alta, se poate vorbi mai degrabă despre o trecere de la o religiozitate extra-bisericească la una organizată. Creșterea excepțională a numărului de membri ai bisericii penticostale se datorează celor trei factori menționați mai sus, dar cel mai proeminent dintre aceștia este al treilea, și anume apelul deosebit de reușit adresat populației rome. După cum se poate observa în figura 3, aproape un sfert din penticostali sunt romi. Convertirea romilor în bisericile evanghelice, efectele sociale și emancipatorii ale convertirii și integrării religioase au devenit un subiect de cercetare popular în ultimele decenii. Analizele evidențiază complexitatea și multiplele nivele ale acestui fenomen, la nivel individual, impactul convertirilor religioase asupra personalității (Fosztó, 2007), la nivel comunitar, radicala reorganizare a relațiilor romi–non-romi (Tesfay, 2006), dar și efectul ratei de fertilitate mai mari ale populației rome asupra creșterii bisericilor (Kiss, 2009).
Cazul Bisericii Evanghelice Luterane constituie o excepție în rândul bisericilor discutate aici; în acest caz, nu avem cunoștință de o activitate misionară semnificativă, iar ponderea populației rome în rândul credincioșilor săi este sub media națională. Nu avem o explicație pentru creșterea din primul deceniu, la fel cum nu avem nici pentru creșterea dintre 2011 și 2021, care contrazice complet tendințele naționale. Modificarea cifrelor însă nu este determinată exclusiv de procese sociale; îndemnul la participarea la recensământ și atenția acordată declarării identității religioase, precum și mobilizarea în această direcție pot influența semnificativ rezultatele, mai ales în cazul bisericilor mici, unde o creștere numerică relativ redusă poate duce la o creștere semnificativă a proporțiilor.
Și, în final, menționăm aici și cazul a trei biserici ale căror adepți nu au fost înregistrate în toate recensămintele incluse în analiza noastră. După cum am menționat mai sus, credincioșii Martorilor lui Iehova și ai Bisericii Evanghelice Române au fost înregistrați ca categorii distincte abia începând cu anul 2011. Numărul înregistrat al Martorilor lui Iehova a fost de 49.820 în 2011, iar în următorii zece ani a scăzut la 43.340. Dacă adăugăm la acest număr și estimările privind credincioșii acestei confesiuni care s-ar putea regăsi printre cei cu afiliere necunoscută, numărul lor probabil era de 53.147 în 2011 și de 50.367 în 2021. Chiar dacă prezența lor în rândul celor cu afiliere necunoscută este mai redusă, un lucru este sigur: numărul lor a scăzut în ultimul deceniu, într-un mod similar cu tendințele observate în cazul bisericilor neoprotestante. Același lucru se poate spune și despre Biserica Evanghelică Română, care a fost recenzată începând din 2002. În această biserică, care în 2002 avea peste 18.000 de membri, numărul adepților a scăzut la 7.690 în două decenii. Chiar dacă numărul estimat al adepților este ceva mai mare, scăderea este evidentă și în acest caz.
Un caz aparte este cel al Bisericii Ortodoxe de Stil Vechi, ale cărei efective au fost înregistrate doar la un singur recensământ, cel din 1992. În acel an, 32.228 de persoane s-au declarat aparținând acestei biserici. De atunci, nu au fost publicate date actualizate privind evoluția numărului lor, însă este probabil că, în cele trei decenii scurse, și această biserică a cunoscut un declin al numărului de membri.
În final, merită să abordăm și problema numărului persoanelor aparținând entităților religioase din afara bisericilor recunoscute de stat, care sunt incluse în categoria „altor religii”. Această categorie ar trebui, în principiu, să reflecte numărul adepților religiilor nou apărute, însă, din cauza variației aproape continue a numărului confesiunilor înregistrate la recensăminte, aceasta nu este, în realitate, adecvată pentru acest scop. În 1992, au fost înregistrate 54.306 persoane ca aparținând altor religii, însă în acest an, în această categorie se regăseau și Martorii lui Iehova și credincioșii Bisericii Evanghelice Române, pentru care nu avem date nici măcar aproximative privind numărul lor. La următorul recensământ, în 2002, numărul persoanelor înregistrate ca având altă religie a fost de 88.509. Această cifră include, ca și anterior, Martorii lui Iehova, dar nu și credincioșii Bisericii Evanghelice Române, care au fost recenzați separat. În schimb, în această categorie apar acum și ortodocșii de stil vechi. Aceștia din urmă au fost, teoretic, înregistrați în categoria „altor religii” atât în 2011, cât și în 2021, însă este posibil ca o parte dintre ei să se fi declarat drept aparținând Bisericii Ortodoxe de Rit Vechi lipovean, care urmează de asemenea calendarul vechi, sau Bisericii Ortodoxe Sârbe, care, începând cu 2011, a fost înregistrată ca o confesiune separată și urmează, la rândul său, calendarul vechi.
În cazul tuturor celor patru recensăminte analizate, rămâne incertă afilierea religioasă sub care au fost înregistrați membrii diverselor comunități penticostale independente. În perioada analizată, doar o singură biserică penticostală a beneficiat de recunoaștere oficială din partea statului, și anume Biserica Penticostală a Dumnezeului Apostolic. Pe lângă aceasta, însă, știm despre existența mai multor comunități penticostale independente, înregistrate ca asociații, precum deja menționata Assemblies of God. Nu avem informații certe privind modul în care membrii acestor comunități și-au declarat apartenența religioasă la recensăminte, dacă au făcut-o în funcție de apartenența lor organizațională sau pe baza identității lor penticostale. Totuși, din rezultatele recensămintelor se poate observa că în categoria „altor religii”, care îi include atât pe ortodocșii de stil vechi, cât și pe unii penticostali, au fost înregistrate doar 30.557 de persoane în 2011 și 23.956 în 2021. Dacă aceste cifre sunt ajustate prin includerea estimărilor privind numărul credincioșilor cu afiliere necunoscută, totalurile ajung la 32.598 în 2011 și 27.840 în 2021. Pe baza acestor date, se poate afirma cu certitudine că, în România postcomunistă, a fost extrem de dificil pentru o religie nouă să își facă loc și să atragă adepți.
Religie și etnicitate, biserici etnice
Câmpul religios din România este alcătuit în mare parte din biserici care se definesc ca biserici ale unui anumit grup etnic. Este bine cunoscut faptul că Biserica Ortodoxă Română se consideră biserica națiunii române, în timp ce, de exemplu, Biserica Reformată se identifică drept o biserică maghiară. În realitate, însă, puține biserici sunt exclusiv ale unui singur grup etnic, chiar și atunci când așa se autodefinesc. În figura 3 de mai jos, am ilustrat componența etnică a membrilor diferitelor biserici din România, iar în partea de jos a figurii este reprezentată structura etnică a populației totale a țării. Teoretic, dacă apartenența la o biserică nu ar fi deloc influențată de etnicitate, atunci componența etnică a membrilor săi ar trebui să reflecte proporțiile grupurilor etnice din populația generală a țării.
În practică, această condiție a neutralității etnice este dificil de îndeplinit, parțial din motive istorice, parțial deoarece atât bisericile, cât și grupurile etnice sunt distribuite inegal din punct de vedere geografic.Cu toate acestea, din punct de vedere al componenței etnice, bisericile neoprotestante se apropie relativ de această neutralitate, dar și în rândul acestora se observă diferențe semnificative. În cazul celor a căror formare este legată de regiunile din sudul României (Biserica Evanghelică Română și Biserica Creștină după Evanghelie), proporțiile etnice sunt apropiate de cele naționale. În schimb, în cazul celor care s-au dezvoltat istoric în Transilvania și au o răspândire mai mare în această regiune, structura etnică a membrilor este mai apropiată de proporțiile etnice din Transilvania. Astfel, în rândul bisericilor baptiste și adventiste, proporția maghiarilor este de aproximativ 10%, în timp ce în cazul Martorilor lui Iehova aceasta ajunge la 21%. Prezența romilor într-o anumită biserică pare să coreleze invers cu caracterul etnic al acesteia: cu cât identitatea etnică a unei biserici este mai accentuată, cu atât prezența romilor este mai redusă, și invers, cu cât biserica se autodefinește ca neutră din punct de vedere etnic, cu atât prezența romilor este mai mare. Este posibil, de asemenea, ca identificarea religioasă să influențeze autoidentificarea etnică a romilor: romii care aparțin bisericilor cu un caracter etnic bine definit au o probabilitate mai mare de a se identifica cu grupul etnic majoritar al respectivei biserici, în timp ce în bisericile care se definesc ca universale sau cel puțin etnic neutre, aceștia sunt mai predispuși să se identifice drept romi.
Pe baza compoziției etnice a membrilor, cel mai pronunțat caracter etnic îl observăm în cazul bisericilor ortodoxe și unitariene, prima având 97% dintre credincioși de etnie română, iar a doua 96% de etnie maghiară. Membrii bisericii reformate sunt în proporție de 92% maghiari, în timp ce în cadrul bisericii greco-catolice doar 82% sunt români. În Biserica Romano-Catolică, 55% dintre credincioși sunt maghiari și 38% români; însă aceste proporții naționale ascund diferențe semnificative regionale. În cadrul Arhiepiscopiei de Alba Iulia, de exemplu, există o majoritate semnificativă de etnie maghiară, astfel încât această arhiepiscopie poate fi considerată o entitate religioasă etnică maghiară. Din graficul nostru nu reiese nici faptul că proporțiile relativ mici dintr-o biserică etnică pot ascunde un număr semnificativ de persoane de alte etnii. De exemplu, deși doar 0,1% dintre credincioșii Bisericii Ortodoxe Române sunt de etnie maghiară, acest procent reprezintă 19.162 de persoane, adică populația unui oraș mijlociu. În biserica reformată cei de etnie română sunt și mai numeroși, formând un grup de 28.472 de persoane.
Bisericile minorităților etnice mici – sași, armeni, evrei
O particularitate a bisericilor etnice este că, în activitatea lor misionară, nu depășesc granițele grupurilor etnice, dar nici nu este necesară o activitate misionară intensă, deoarece, apartenența la un anumit grup etnic presupune și apartenența la religia respectivă. Caracteristicile sociodemografice ale membrilor acestor biserici și dinamica populației lor sunt, prin urmare, strâns legate de schimbările care au loc în cadrul populației etnice respective. Această legătură strânsă am putut-o observa în cazul bisericilor ortodoxe și greco-catolice românești, respectiv al bisericilor reformate și unitariene maghiare, deja discutate. Relația dintre comunitatea etnică și religie este chiar mai strânsă în cazul bisericilor menționate în subtitlul de mai sus.
Biserica Evanghelică Augustană a fost inițial biserica sașilor. În anii '70, numărul membrilor bisericii era încă de ordinul sutelor de mii, dar în urma migrației masive care a început în anii '80, la recensământul din 1992, numărul credincioșilor a scăzut la puțin peste 39.000, dintre care 70% erau de etnie germană. Până în 2021, numărul evanghelicilor augustani a scăzut la 3.739, adică puțin peste 10% din populația de acum 30 de ani (Figura 4). Compoziția etnică a bisericii diminuate s-a schimbat și ea; în prezent, 52% dintre membri sunt de etnie germană, o treime sunt români, iar un sfert sunt maghiari.
Populația evreiască supraviețuitoare celui de-al Doilea Război Mondial s-a redus semnificativ încă din anii '60. În 1992, numărul membrilor comunităților evreiești era de 9.670. Până în 2021, această populație a scăzut la 30% din valoarea inițială. În cazul lor, efectul asimilării este, de asemenea, vizibil: în 1992, 78% dintre israeliti se declarau evrei, iar în 2021 doar 60% dintre aceștia (Figura 5). Membrii minorității armenești aparțin la două biserici. Armenii din sudul și estul României sunt membri ai Episcopiei Bisericii Apostolice Armene din România, în timp ce majoritatea armenilor din Transilvania fac parte din Ordinariatul Armean al Bisericii Romano-Catolice (Veress, 2022, Horvát et al., 2016). În 1992, 2.023 de persoane s-au declarat membri ai Bisericii Apostolice Armene.[1] Numărul lor a scăzut semnificativ în continuare, ajungând la 20% din cifra din 1992 în primele două decenii. Totuși, în locul unei dispariții complete, între 2011 și 2021, numărul credincioșilor Bisericii Armene a crescut din nou, de la 393 la 806, adică de mai mult de două ori. Această creștere se datorează, în parte, autoidentificării armenilor catolici cu biserica apostolică. Pentru aceștia, nu era posibilă o autoidentificare precisă: apartenența la Ordinariatul Armean al Bisericii Catolice nu putea fi înregistrată, astfel încât au fost nevoiți să aleagă între a se înregistra ca romano-catolici sau ca armeni apostolici. Conform datelor la nivel de localitate, mulți au ales a doua opțiune. Acest lucru este indicat și de faptul că o parte semnificativă dintre cei care s-au înregistrat ca aparținând religiei armene, 17%, s-au declarat ca fiind de etnie maghiară, deși știm că armenii maghiari sunt aproape exclusiv catolici.
Lipoveni, musulmani și sârbii din Banat
Dinamica a membrilor Bisericii Ortodoxe de Rit Vechi, care adună în principal lipovenii din Dobrogea, diferă de cea a bisericilor etnice discutate anterior. Membrii acestei biserici au crescut cu 35% între 1992 și 2002, iar apoi numărul lor a scăzut treptat, dar în 2021 încă era peste valoarea din 1992. Creșterea de după căderea regimului comunist este, cu siguranță, legată de faptul că, spre deosebire de armenii și evreii, majoritatea lipovenilor sunt din mediul rural (68%), fiind astfel mai puțin afectați de valul de emigrarea din acea perioadă, iar structura lor de vârstă este favorabilă, apropiată de cea națională. Totuși, creșterea înregistrată în primii zece ani ridică întrebări, având în vedere că, în 1992, 85% dintre membrii bisericii erau de naționalitate lipoveană, iar acest procent a scăzut la 67% în decurs de zece ani, în timp ce procentul românilor a crescut la 25%. De asemenea, între membrii bisericii s-a înregistrat un număr semnificativ de persoane de etnie sârbească (peste o mie), ceea ce sugerează că o parte dintre sârbi, care utilizează și ei calendarul vechi, s-au declarat, din greșeală, drept membri ai Bisericii de Rit Vech. Cauze similare ar putea explica și prezența a 25% români în rândul membrilor Bisericii Ortodoxe de Rit Vechi. În cazul lor, este foarte probabil ca unii dintre membrii Bisericii Ortodoxe de Stil Vechi, care nu mai apare în chestionarele recensământului, să se fi declarat din greșeală sau intenționat drept membri ai Bisericii Ortodoxe de Rit Vechi. Acest fenomen ar fi putut continua, ceea ce ar putea explica de ce scăderea numărului de membri a fost relativ mică și de ce lipovenii nu mai reprezintă o majoritate în biserică, aceștia constituind doar 53% din totalul credincioșilor (Figura 7).
Muftiatul musulman nu se consideră o biserică etnică, ci – indiferent de etnie sau naționalitate – biserica tuturor musulmanilor din România. Totuși, din motive istorice, în practică a funcționat până în prezent ca biserica etnică a minorităților turcești și tătare din Dobrogea. În 1992, 95% din musulmanii din România erau turci și tătari, iar restul de 5% era constituit din români, romi și alte naționalități în proporții aproape egale. În 2021, cele două grupuri etnice musulmane originale reprezentau deja doar 64% din musulmanii din țară, iar alături de ei, 16% erau români, 13% din alte naționalități și 7% romi. Romii musulmani pot fi considerați, de asemenea, un grup istoric de musulmani din România, care trăiesc alături de turcii și tătarii din țară de secole (Cupcea, 2020). Creșterea numărului acestora se datorează, fără îndoială, ratelor mai favorabile de fertilitate. O nouă tendință o reprezintă creșterea semnificativă a categoriei musulmanilor de alte naționalități, formată în principal din imigranți din diverse țări musulmane. Aceștia formează un grup eterogeni din punct de vedere cultural și etnic, care trăiește în cele mai mari orașe ale țării, spre deosebire de populația musulmană autohtonă, care trăiește în mare parte în mediul rural. Nu avem informații detaliate despre grupul musulmanilor de naționalitate română, dar o ipoteză plauzibilă este că aceștia sunt în principal femei românce căsătorite cu musulmani.
Și în final, Episcopia Ortodoxă Sârbă din Timișoara este biserica etnicilor sârbi. După cum am menționat anterior, această biserică a fost recunoscută de stat abia în 2011, astfel că datele despre numărul adepților săi sunt disponibile doar din 2011 și 2021. La prima înregistrare, 14.385 de persoane s-au declarat membri ai acestei biserici, iar în 2021 numărul acestora a crescut la 17.159. Pe fundalul scăderii generale a populației, o astfel de creștere este însă inexplicabilă. Anumite date referitoare la membrii acestei biserici pun sub semnul întrebării acest rezultat. De exemplu, o treime dintre aceștia sunt de naționalitate română și o mare parte dintre ei trăiesc dispersați pe întreg teritoriul țării, deși știm că sârbii trăiesc în majoritate în zona Banatului. Ambele anomalii ar putea fi explicate prin prezența stiliștilor români, având în vedere că și biserica sârbească urmează calendarul vechi. Date care să susțină această explicație însă nu avem, astfel aceasta rămâne doar o ipoteză.
Cu și fără religie – tematica celor fără apartenență confesională
Datele religioase ale recensămintelor atrag de obicei o atenție deosebită asupra evoluției proporției persoanelor fără apartenență confesională, întrucât acest indicator este considerat un semn al secularizării. În multe țări din Europa de Vest și Centrală, proporția celor fără apartenență confesională este destul de ridicată, iar, așa cum am menționat în introducere, după cinci decenii de politică religioasă ateistă, în România s-ar fi putut imagina o îndepărtare semnificativă față de confesiuni. Cu toate acestea, în primul recensământ post-comunist, au fost înregistrați doar 24.314 persoane fără religie și 10.331 de atei, ceea ce reprezenta doar 0,2% din populație. Zece ani mai târziu, proporția celor fără apartenență confesională a scăzut la jumătate, iar ponderea ateilor a scăzut și ea. O posibilă explicație pentru acest fenomen ar putea fi procesul de desecularizare care lua avânt în această perioadă (Kiss, 2014). În următoarele două decenii, numărul atât al celor fără apartenență confesională, cât și al ateilor a crescut de mai multe ori, iar în 2021, 82.714 persoane s-au declarat atei (împreună cu agnosticii înregistrați separat din acest an), iar 71.430 ca fiind fără religie (Tabelul 1). Aceste cifre ar putea fi, de fapt, chiar mai mari, având în vedere că o parte din cei cu confesiune necunoscută sunt de asemenea fără religie sau atei-agnostici. Comparativ cu cifrele inițiale din 1992, creșterea acestor categorii este extrem de mare, iar raportat la numărul credincioșilor majorității cultelor recunoscute, este, de asemenea, semnificativă: ateii și agnosticii împreună formează al optulea cel mai mare grup cu o anumită viziune asupra lumii din țară. Totuși, în context european, atât numărul, cât și proporția lor rămân extrem de scăzute, iar în rândul celor care și-au declarat apartenența confesională, ponderea combinată a persoanelor fără religie, ateilor și agnosticilor nu atinge nici măcar 1% (Tabelul 4). Ateii și agnosticii se regăsesc în principal în rândul populației de etnie română, în timp ce, în cazul maghiarilor, îndepărtarea de religie se manifestă mai degrabă prin distanțarea față de culte. În rândul romilor, proporția mai ridicată a celor fără apartenență confesională, comparativ cu media națională, exprimă probabil mai degrabă o integrare religioasă redusă decât o îndepărtare propriu-zisă.
Schimbarea proporțiilor – stabilitatea structurii confesionale
În cele de mai sus, am analizat evoluția numerică a credincioșilor bisericilor din România pe baza celor patru recensăminte, iar această analiză a evidențiat schimbări semnificative. Dacă însă privim distribuția populației țării între confesiuni, observăm că, în cele trei decenii post-comuniste, proporțiile procentuale ale diverselor confesiuni au rămas aproape neschimbate. Tabelul 4 prezintă distribuția procentuală a populației cu apartenență confesională cunoscută la fiecare recensământ, precum și diferențele dintre începutul și sfârșitul celor trei decenii. Ponderea celei mai mari biserici din țară, cea ortodoxă, a scăzut cu 1,3% în perioada analizată. În cazul majorității confesiunilor, schimbările între 1992 și 2021 sunt însă semnificativ mai mici, nedepășind 0,1%. Modificări mai mari observăm doar în trei cazuri: la penticostali, la persoanele fără apartenență confesională și la atei. Ponderea penticostalilor a crescut cu 1,50% în cele trei decenii, iar a celor fără religie și ateilor cu 0,33%, respectiv 0,46%.
Concluzii – principalele dinamici observate în transformarea peisajului religios
Deși schimbările minore ale structurii confesionale în decursul celor trei decenii sugerează mai degrabă o stare de permanență decât de schimbare, din date se pot constata câteva tendințe care semnalează direcțiile de schimbare a situației religioase, procese aproape imperceptibile, dar semnificative. Una dintre aceste schimbări ar fi reconfigurarea treptată a populației românesti între confesiuni. În ultimele trei decenii, deși procentual modificările au fost mici, în termeni absoluți totuși numărul membrilor Bisericii Penticostale a crescut constant și semnificativ, la fel ca și grupul celor care s-au îndepărtat de biserici, adică al celor fără apartenență confesională și atei. Ambele grupuri cresc în principal pe seama apartenenței la Biserica Ortodoxă, ceea ce a dus la o scădere cu 1,2 procente a numărului ortodocșilor. Creșterea ambelor grupuri se aliniază unor procese globale. Primul face parte din extinderea globală a mișcării penticostale, iar al doilea se aliniază procesului de secularizare care continuă să fie predominant în Europa. Creșterea ambelor grupuri pare să fie un proces pe termen lung, care se va continua și în viitor.
Un alt proces semnificativ legat de structura confesională este trecerea populației rome din bisericile istorice către bisericile neoprotestante, evanghelice. Acest fenomen datează din perioada socialistă și a continuat pe întreaga perioadă post-socialistă. Integrarea religioasă a romilor a fost tradițional deficitară, o situație ascunsă statistic de obiceiul acestora de a se înregistra, în timpul recensămintelor, la bisericile dominante din localitatea lor. Aceste biserici erau însă cele ale grupurilor etnice dominante local, în care romii aveau dificultăți, indiferent de statutul lor social, să devină membri acceptați și cu drepturi depline. Pe de altă parte, bisericile neoprotestante, care subliniază caracterul lor universal și, prin urmare, supranațional, s-au dovedit mult mai deschise față de romi, iar după apariția acestor biserici, romii s-au alăturat tot mai mult acestora. În prezent, în toate bisericile neoprotestante, proporția romilor este mai mare decât media națională, de două-trei ori mai mare în majoritatea lor, iar în biserica penticostală aproape un sfert dintre membri sunt romi. Astfel, această regrupare a populației rome din bisericile istorice către bisericile neoprotestante reprezintă unul dintre cele mai vizibile procese religioase post-comuniste din România, care, se pare, va continua și în viitor.
A treia schimbare observabilă în rezultatele recensământului este scăderea semnificativă a numărului de membri ai bisericilor minorităților etnice. Acest fenomen s-a manifestat mai accentuat cu cât numărul unui grup etnic era mai mic. Astfel, în bisericile celei mai mari minorități, celei maghiare, scăderea a fost relativ mică (dar semnificativ mai mare decât în bisericile românești), în timp ce în cazul bisericilor celor mai mici grupuri etnice scăderea a fost uneori drastică. În cazul unor biserici, datele proiectează chiar dispariția lor. Această tendință pare a fi evitată doar în cazurile în care caracterul etnic al bisericii minoritare nu este exclusiv și unde pot apărea și alte grupuri etnice printre adepții lor – acest fenomen pare să se întărească în mai multe cazuri.
Bibliografie
Bunduc, T., Sochircă, V., Bunduc, P. (2014). Rolul structurilor confesionale ale populației în conturarea migrației internaționale din județul Botoșani, România. Studia Universitatis Moldaviae, 6(76), 113–118.
Cuciuc, C., Gheorghe, M. (1995) Tranziţia în domeniul religiozităţii. Sociologia Românească, 5–6.
Cupcea, A. (2020). Remembering and being. The memories of communist life in a Turkish Muslim Roma community in Dobruja (Romania). Balkanologie. Revue d'études pluridisciplinaires, 15(1). https://doi.org/10.4000/balkanologie.2497.
Dobrincu, D. (2007). Religie și putere în România. Politica statului față de confesiunile (neo) protestante: 1919-1944. Studia Politica. Romanian Political Science Review, 7(3), 583–602.
Fosztó, L. (2007). A megtérés kommunikációja: gondolatok a vallási változásról pünkösdizmusra tért romák kapcsán. Erdélyi Társadalom, 5(1), 23–49.
Gheorghe, M. (2008). Noile mişcări religioase – agenţi ai globalizării religioase în România. Revista Română de Sociologie, new series, (1–2), 147–153.
Gheorghe, M. (2016). Confessional Affiliation of Romanians: A Historical and Statistical Perspective. Revista Romana de Sociologie, 27(1/2), 125.
Horváth, I., Veress, I., Siekierski, K., & Troebst, S. (2016). The Armenians in Romania. Armenians in Post-Socialist Europe, 3, 179.
INS (1994). Recensământul general al populaţiei şi al locuinţelor din România în anul 1992. Vol I–IV. Comisia Naţională de Statistică.
INS (2004). Recensământul general al populaţiei şi al locuinţelor din România în 2002. Rezultate finale IV. Structura etnică şi confesională. Institutul National de Statistică. www.insse.ro/recensamant.ro (Utolsó letöltés: 2023. 09. 10.)
INS (2013). Recensământul populaţiei şi al locuinţelor din România, la 20 octombrie 2011. Vol II. Populaţie – Structura etnică şi confesională. INS.
INS (2023). Recensământul populaţiei şi al locuinţelor din România, la 1 decembrie 2021, https://www.recensamantromania.ro/rezultate-rpl-2021/rezultate-definitive/ (Utolsó letöltés: 2023.09.15)
IPUMS (1991). Manualul personalului de recensământ. https://international.ipums.org/international/resources/enum_materials_pdf/enum_instruct_ro1992a.pdf Letöltés dátuma: 2023. 11. 09.
Kiss, D. (2009): Romii din Herculian şi rolul religiei penticostale în viaţa lor comunitară. InG. Fleck, L. Fosztó, T. Kiss (szerk.): Incluziune şi excluziune. Studii de caz asupra comunităţilor de romi din România. Editura ISPMN – Kriterion Kiadó, 119–144.
Kiss, D. (2014). Deszekularizáció Romániában. Korunk, (5), 4–14.
Kiss, D. (2020). Egy hetednapi adventista közösség kialakulása. A vallási konverziót befolyásoló tényezők. In: D. Kiss (szerk.), Nekünk csak ez van. Vallás és egyházak a rendszerváltás utáni Erdélyben. ISPMN –Exit Kiadó. 141–149. o.
Kotics, J. (1999). Integráció vagy szegregáció? (Cigányok a háromszéki Zabolán.) Korunk, 10(9), 75–83.
Negruț, S (2014). Evoluţia structurii confesionale din România de la 1859 până în prezent. Revista Română de Statistică – Supliment, 6. 31–38. o.
Pozsony, F. (1993). A háromszéki magyar ajkú cigányok vallásos hitélete. In: G. Barna G., Zs. Bódi (szerk.), Cigány népi kultúra a Kárpát-medencében a 18–19. században. (Cigány Néprajzi Tanulmányok, 1.) Magyar Néprajzi Társaság – Mikszáth Kiadó, 76–80.
Veress, I. (2022). Örmények a 21. századi Romániában. Korunk, (6), 38–44.
Tesfay, S. (2006). „Mi vagyunk a kalapos gábor cigányok, akik nem isznak…” A gábor cigány közösség belső és külső kapcsolatait szabályozó kognitív sémák. In: B. Bakó – R. Papp – L. Szarka (szerk.), Mindennapi előítéletek. Társadalmi távolságok és etnikai sztereotípiák. Balassi Kiadó, 65–90.
Autor: Dénes Kiss
Acest text este o traducere articolulului apărut în revista Erdélyi Társadalom. La acest text se poate face referire în următorul mod:
Kiss Dénes (2023). Vallási tájkép a posztkommunista Romániában. A felekezeti szerkezet változásai a népszámlálási adatok tükrében. Erdélyi Társadalom, 21(2), 63–82. https://doi. org/10.17177/77171.286
[1] În rezultatele recensământului din 1992, institutul de statistică nu a publicat numărul membrilor Bisericii Armene. O informație în acest sens apare în studiul lui Negruți (2014), care, fiind angajat al institutului, cel mai probabil a avut acces la aceste date